Liberalismul este în primul rând o doctrina, o doctrina destul de veche care se sprijina în fond pe liberul arbitru si care, cum sublinia Hayek, este singura garanta a unui comportament politic coerent. Este totodata drept ca termenul de libertate este foarte greu de definit. Auls Gellus - cunoscutul gramatician roman - spunea despre libertate: "Toata lumea vorbeste despre ea, însa nimeni nu stie despre ce e vorba". Si cu toate acestea, conceptul de libertate a devenit esential; el ocupa, scria Toqueville, în lumea politica ca si atmosfera în lumea fizica.

Unirea Principatelor Române marca în viata politica româneasca un moment crucial, anume trecerea de la forma de guvernare absolutista la aceea constitutionala, în care puterea se exercita în numele reprezentantilor alesi ai natiunii. Principiul ca unica sursa a puterii era poporul însusi, chiar daca cei chemati sa-i desemneze, deputatii, erau o infima minoritate, marca o ruptura hotarâta atât cu trecutul medieval, în care guvernarea era considerata un apanaj al unor privilegiati, cât si cu ingerintele straine în afacerile publice. Desi nu în limite mai largi trasate Adunarilor ad-hoc, Conventia punea temeiurile principiale ale unei guvernari bazate pe separarea puterilor statului, pluralism politic, libertati individuale si asociative, inclusiv în domeniul presei, exprimarea ideilor în toate domeniile creatiei, etc.

 

Dupa abdicarea silita a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Bratianu si moderatii lui Ion Ghica, precum si o parte a conservatorilor se dedica unei febrile activitati de faurire a unui regim politic monarhic-constitutional. Decizia fortelor liberal-conservatoare fusese una îndrazneata dar si riscanta, caci intentia lor contrazicea interesele nu numai ale Portii, ci si ale celor mai multe Puteri Garante. Caci acestea nu consimtisera unitatea statului decât în timpul domniei lui Cuza.

La 18 noiembrie 1868 aparea pe scena politica un guvern de centru, alcatuit din liberali moderati si conservatori moderati. Presedintele de Consiliu, Dimitrie Ghica, detinea Externele si Lucarile Publice; Mihail Kogalniceanu, Internele; A.G. Golescu, Finantele; V. Boerescu, Justitia; Alexandru Cretescu, Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice; colonelul Alexandru Duca, Ministerul de Razboi. Axa guvernului o constituiau conservatorul moderat D. Ghica si liberalul moderat M. Kogalniceanu, ambii fiind meniti sa linisteasca aprehensiunile Puterilor Garante fata de o politica externa de întregire a suveranitatii statale.

Daca ar fi sa ne conformam manierei lesne regasibila în dreptul mai tuturor demersurilor istoriografice cu "intitulatii cronologice", atunci s-ar impune aproape de la sine sa începem capitolul de fata cu mentiunea ca anii 1876 si 1899 delimiteaza o perioada cu semnificatii aparte în istoria Partidului National Liberal. La rigoare, însa, respectiva mentiune ar putea suporta observatii din partea "cunoscatorilor de istorie", nu neaparat dintre cei titrati în domeniu, ci chiar dintre cei tinând de mediul mai larg al atât de obisnuitilor, "la noi", pasionati de "cea dintâi carte a natiei".

1990 este anul „reinventării" liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînfiinţării Partidului Naţional Liberal, cât şi primul an în care valorile şi ideile liberale au început să-şi facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînfiinţat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, PNL era continuatorul Partidului Naţional Liberal constituit în 1875, în condiţiile în care grupuri liberale existau în Ţările Române încă dinainte de revoluţiile de la 1848.

Astfel, la nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric şi continuator al unei tradiţii democratice şi s-a orientat către un mesaj anticomunist şi antifesenist. Liberalii făceau apel, aşadar, la un tip de legitimitate tradiţională, prin raportarea la şi invocarea unui trecut considerat superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponenţii principali ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscuseră atât experienţa democratică interbelică în calitate de foşti membri ai tineretului liberal, cât şi pe cea a regimului comunist, ca deţinuţi politici sau membri ai exilului.